AKAI

Cinefili mediocri spre wannabiști și neapărat mari iubitori ai filmului românesc contemporan premiat sau în căutare de premii, își așează astăzi manifestele intelectuale ale copilăriei lor, pe toate gardurile pe care apucă și în fața cărora nu e parcat vreun Logan sau Range Rover, cum că ar fi făcut frigul în salopetele comuniste și și-ar fi tocit apreschiurile stând la coadă pe asfalt în față la cinematecă, în anii `80.

bogăție sinceră

Copil mediocru,  în anii `80 am îndurat frigul în salopeta comunistă tăvălindu-mă prin zăpadă și când nu făceam asta, căutam casete VHS pe la cunoscuți, prieteni și vecini: împrumutam, înregistram, cumpăram, făceam schimb. Până prin `88 aveam deja multe și pentru că era iarnă, apreschiurile ude de la atâta joacă și se întuneca devreme, mă duceam acasă și după ce mă storceam îi dădeam ”power” lui AKAI.

SAT1 softcore TVRip

În anii `80 nu se vorbea niciodată despre filme, întotdeauna se discuta despre a avea sau a nu avea video. Foarte puțini erau sinceri și real interesați despre un film sau altul. Dacă văzusei un film și vroiai să împărtășești cu cineva experiența, îi spuneai pur și simplu: ”Am văzut cutare film”. De aici se dezvoltau următoarele situații:

a). Dacă vă cunoșteați oarecum, nu știați foarte multe unul despre celălalt iar discuția despre filmul văzut era simplă conversație, atunci următoarea întrebare a interlocutorului era: ”Ai video ?”. Dacă tu răspundeai ”da” și el nu avea video, atunci te privea cu oarecare ură și invidie. Dacă răspundeai ”da” și și el avea ”video”, atunci automat începea o poveste de dragoste între voi, iar întâlnirea s-ar fi terminat cel puțin cu numere de telefon schimbate. Dacă tu răspundeai ”nu” și nici el nu avea video, atunci se subînțelegea că l-ai văzut la cineva care avea și te-ar fi privit doar ca pe un trist patetic care, de fapt, nu vroiai decât să te lauzi că știi pe cineva care are video. Dacă tu răspundeai ”nu” și el avea video, atunci se subînțelegea același lucru, doar că în această situație ori el era cel care începea să se laude cu câte filme a văzut, ori te asculta ca un sentiment de milă, ca pe un sărac.

a treia misiune în Afghanistan

b). Dacă erați prieteni și tu aveai video și el nu, atunci interlocutorul ar fi perceput afirmația ta ca pe o invitație pe care i-o lansai de a vedea filmul împreună, ceea ce și era. Dacă și tu și el aveați video, atunci deja amândoi erați cunoscători și numai în această situație interlocutorul ar fi fost dispus real să asculte ceea ce aveai de spus despre ce tocmai văzusei, el îți povestea ce a mai vizionat și el, discutați despre filmele despre care auziserăți lucruri, schimbați impresii și casete. Dacă nici tu și nici el nu aveați video, atunci era clar că ceea ce tu vrei să-i spui, de fapt, este că găsisei o combinație cu cineva care avea și video și filme tari, iar tu nu făceai altceva decât să-i vinzi și lui un pont, o anume persoană. Ceea ce și făceai.

Și REW și de la început

Iarna anului 1986 a fost una ca oricare alta la numărul 206. Vila 3 a fost construită undeva în jurul anului 1950, și prima generație de locatari a fost formată din 24 de familii, în două scări și în fiecare scară locuiau, desigur 12 dintre ele. În `86, prima generație de locatari era încă intactă și toți se cunoșteau între ei încă de când fusese construită vila, ei fiind primii tineri beneficiari ai noului regim de după Cel De-al Doilea Război Mondial: Focșa, Dumitrescu, unul dintre cei mai recunoscuți crescători de canari din România, la momentul respectiv, Ion șoferu`, Manea nebună, doamna Suciu femeia de serviciu și cu fi-su` bețivu`, Gulimănescu, Mitică Nebunu`, Suliman fotografu` etc. Unii dintre ei aveau și nepoți și iarna se construiau cazemate din zăpadă, pe locul în care vara era pietriș și unde erau parcate câteva Dacii, Skode, o Lada și un Oltcit.

interior autentic, nemodificat, dar bine îngrijit

O cazemată însemna că te întindeai pe spate în fața unui morman de zăpadă și începeai să lovești cu apreschiurile via picioare zăpada din față. În scurt timp, depinde câți copii se uneau în efortul comun, se forma ca un fel de iglu, unde ne băgam câți încăpeam și începea bătaie cu bulgări cu alții de la altă cazemată. Destul de tare.

Înainte de cazemate și bătăi cu bulgări, până să mai cresc doi-trei ani, a fost ziua aceea din iarna lui 1986, una obișnuită, cu mici amendamente, pe care mi-o aduc aminte perfect, deși eram foarte mic. Se întâmpla undeva în jur de 15 decembrie și era zăpadă și frig așa și așa, ca în acele zile de iarnă în care totul este alb, vântul nu bate și nici nu e foarte ger, dar se anunță și e liniște, zăpadă și mirosul de iarnă se simte înâlțător la fiecare inspirație. Era seară și cei doi stâlpi de iluminat funcționau. M-am uitat în stânga către alee, apoi am deschis repede ușa de la intrare și la fugă pe scări.

John și fiul

Pentru restul familiei, a fost unul dintre puținele momente când au simțit nevoia să se ascundă de ceilalți vecini de la 206, gălăgioși și curioși din fire, așa cum era modul de viață în urmă cu 25 de ani și apucături care se păstrează și în prezent. Din această cauză pachetul a trebuit să fie livrat seara și în mare secret. Îmi amintesc cum s-a aprins lumina în hol și doi bărbați au intrat în casă iar unul dintre ei avea în brațe o cutie mare din carton, sigilată cu o bandă adezivă argintie, asemănătoare cu cea care se folosește în filme pentru a-i lega la gură pe protagoniștii (s)exploitaition-urilor, torture porn-urilor și action flick-urilor din toate timpurile. Pe cutie scria mare ”AKAI”, ”MADE IN JAPAN”, ”FRAGILE” și paharele cu x aferente termenului, iar înauntru se afla principalul meu drive prin copilărie, adolescență și începutul vieții de adult, pe lângă familie și școală: video-recorder-ul ”AKAI VS-220EV”.

Încă puțin REW

Pentru ca cineva să ajungă în posesia unui video în anii ’80 trebuia să: fie era securist, fie avea legături cu afară – de cele mai multe ori primele două caracteristici erau legate una de cealaltă, fie era infiltrat în brigăzile pe care le formau cei care aveau video, adică cei care făceau ca underground-ul VHS din Bucureștiul celei mai ordinare perioade a comunismului românesc, să existe, cei care trăgeau casete de la unii la alții nopțile prin locații felxibile și cu circuit foarte închis și care le răspândeau mai departe. O altă variantă pentru a avea un video era ca tu să ai o legătură directă cu cineva care îndeplinea una sau mai multe dintre condițiile de mai sus și cu care să fi fost destul de apropiat încât să aibă suficientă încredere în tine, astfel încât să faciliteze o tranzacție pe nașpa la un preț foarte ridicat, de unde și celebra vorbă-clișeu ”un video era cât o mașină”. Noi cunoșteam din toate cele trei categorii de mai sus, însă oamenii care aveau legături cu afară pe care noi îi știam, nu prea le aveau cu video, ei doar aveau video, însă erau suficient de cretini încât să nu-l valorizeze foarte tare. Cu toate astea, relațiile din această categorie le-am folosit pentru a mă aproviziona masiv cu casete VHS. Însă omul care a făcut posibil ca AKAI să ajungă la noi, a fost un personaj cu legături în underground-ul VHS, un vecin care avea un frate proaspăt întors din State. Problema era că fratele vecinului se întorsese pentru o perioadă scurtă de timp și adusese cu ele două recordere pe care trebuia să le vândă ca să facă nu știu ce cu banii și să se reîntoarcă în State. Unul îl vânduse și mai rămăsese AKAI. Pe care l-am cumpărat noi contra unei sume de 55000 lei. Suma era sigur mare, însă dacă era chiar cât o Dacie, așa cum spune mitul, habar nu am.

Murphy si Clarence

Vecinul cunoscător ne-a explicat cât de tare este acest AKAI și că aveam o super-șansă să-l luăm. În primul rând era direct ”MADE IN JAPAN”. În al doilea rând era recorder. La momentul respectiv era un adevărat duel între posesorii de video, care avea player și care avea recorder. Playerele erau mult mai mici ca volum decât recorderele, erau mult mai ieftine (spre jumătate din preț) și nu puteau înregistra, deci nu aveau funcția REC, ceea ce în comunismul românesc se spunea că erai semi-terminat dacă aveai un video fără REC, deoarece se presupunea că nu aveai cum să te îmbogățești cu casete. Dar AKAI era recorder și mare. Acestea au fost atuurile pe care vecinul ni le-a prezentat atunci cândam cumpărat video-ul. Însă cel mai mare avantaj pe care el îl deținea, aveam să-l descopăr singur peste ani și anume faptul că AKAI funcționa în sistem dual: PAL și SECAM. De fapt, AKAI era hoț, el nu știa de la el de acasă SECAM, însă avea MESECAM. MESECAM nu era un sistem în sine, ci doar un fel de codec, îmbunătățire sau țigănie, oricum vreți să-i spuneți, care adăugată unui sistem PAL putea decoda un semnal SECAM și redat în sistem PAL. Pe mine m-a ajutat foarte mult faptul că AKAI avea MESECAM pentru că astfel am putut să văd multe Shaw Brothers, Pai Mei-uri, Godfrey Ho-uri și varii bătăi asiatice, mișcând doar un mic buton din spate care activa sau nu MESECAM-ul, filme pe care le-am văzut aduse direct de către niște cunoștiințe cu multe ore de zbor și aterizări. După 1990, poate începând cu 1991, au început să fie din ce în ce mai puține casete pe SECAM și până și obscuritățile (deși în cazul de față ”obscuritate” și ”casetă VHS” sunt sinonime) începuseră să apară în versiune PAL. Tot poporul care după revoluție a dat buzna să-și ia playere (îmi amintesc de niște vecini care în anul 1990 au vândut pământul de la țară recâștigat de la CAP și cu toți banii și-au cumpărat player și TV Goldstar) s-a ales cu câte un PAL. Evident că acest lucru era știut și de patronii de la centrele de închiriat casete care au început să apară tot atunci. Însă, până în 1990, în `86, în `87, pe vremea când totul era underground, pe neve și pe sub mână direct de la aeroport, te mai întâlneai și cu secamuri.

FFWD la loc

Cam un an și jumătate mi-a trebuit ca să învăț să butonez la AKAI. De fapt, eu știam mai dinainte, însă nu eram lăsat să-mi fac de cap cu el, din motive de mult prea mic ce eram. Prostii, am spus atunci și zic și acum și până să împlinesc 10 ani îl desfăcusem deja pentru prima dată. Filmele de care îmi aduc aminte dintotdeauna sunt ”Missing in Action”, ”Revenge of the Ninja”, ”Lone Wolf McQuade”, ”Police Story” și ”The Protector”. Le-am avut pe casetă VHS dintotdeauna, probabil că încă de atunci din `86.

Japan Import Deluxe

Nu pot să fiu absolut convins de faptul că filmele menționate le-am avut chiar din 1986, însă cu siguranță până de Crăciun în 1987 le văzusem deja de câteva ori. Asta pentru că, cadoul de Moș Crăciun din 1987 a fost RoboCop, casetă pe care o am și în prezent și care încă funcționează fără nici un fel de problemă, iar banda nu a fost afectată deloc. În 2011, anul Domnului și al Hipsterului Greșit se vehiculează idei negreșite care vin direct din inima VHS-ului, adică din State, cum că filmele arătau mai bine pe VHS, decât arată acum (aceleași filme) pe DVD sau Blu-Ray. Parțial da, însă nu neapărat. Spre exemplu noir-urile au arătat dintotdeauna mai bine pe VHS, indiferent dacă ne gândim la ceva elegant și de domni gen ”The Third Man” sau ceva obscur și TV de 60 de minute din `50 și ceva a cărui acțiune se petrece în Los Angeles. A nu se înțelege că toate filmele b/w sunt avantajate de VHS, expresionismul, de exemplu, nu arată mai bine pe VHS decât pe DVD sau Blu-Ray, poate doar Dreyer, filmele din ”nouvelle vague” dau mai bine pe VHS, iar neo-realismul italian, Bergman și Pasolini cel mai bine se vad la cinemateca, la coadă cu ăia în apreschiuri. Kurosawa, Hitchcock și Ford sunt prea sus pe orice, în timp ce Visconti, Fassbinder sau Fellini post-”Otto e Mezzo” sunt mult mai bine pe DVD, de fapt VHS-ul a fost un dezastru pentru aceste filme. Majoritatea crime-urilor sunt avantajate de VHS precum și cele mai multe dintre filmele care au făcut cinste cinematografiei americane în anii `70. Cu câteva excepții, filme ca ”Paris, Texas”, ”Pelle Cuceritorul”, ”Balada din Narayama” sau altele care au rulat prin festivalurile decadei, majoritatea filmelor din anii `80 de oriunde arată mai bine pe VHS.

Shorned Sean, cred că e din seria 4 (`86) ”Garbage Pail Kids”, desi s-ar putea ca ăsta din imagine să fie o re editare dintr-o serie ulterioară

E și normal, pentru așa ceva fuseseră făcute, iar deja după 1995 lucrurile se particularizează și mai mult de la caz la caz. Toate seriile B, toate grindhouse-urile și exploitation-urile (de la nunsploitation la pinky violence și roman porno), majoritatea filmelor experimentale și a giallo-urilor, toate filmele de la Shaw Brothers și kung-fu-rile hongkongheze, în general, tot soul cinema și toate blaxploitaition-urile, erotica și toate filmele din The Golden Age of Porn de la ”Johhny Wadd” și ”Deep Throat” la ”Insatiable”, toate camp-urile, toți zombie, monștrii, toate slasher-ele și toți ninja aparțin VHS-ului, la fel cum unii vampiri și warewolves, cele mai multe dintre krimi-urile Edgar Wallace, multe filme hammer și unele cinematografii pretențioase ale unor artiști izolați ca Mario Bava se regăsesc mai bine într-un mediu mai curat, mai riguros și mai bine definit cum e DVD-ul și de la un timp Blu-Ray-ul.

Still

Atunci când nu ești deja setat, când te afli în fața unui film pentru prima dată, în momentul în care ești complet curat și pe cale de a face cunoștiință cu filmul, tot ceea ce va conta va fi mediul de contact. Cei mai mulți iubesc sala de cinema și urăsc televizorul, dar unii dintre ei și playerele (video, DVD, Blu-Ray, Media Player), iar celor care sunt cu ochii lipiți de televizor în cea mai mare parte a timpului le place să meargă la cinema, dar detestă playerele. Preferatul meu este video-ul, însă în timp mi-am transferat cu ușurință simpatia către celelalte mijloace home-based, până la actualul media player, pe care îl accept cu foarte mare deschidere, însă nu l-aș dori ca viitor, deoarece priveză de obiectul muncii (casetă, dvd, blu-ray) și de superbele carcase aferente și tot ce faci este să mufezi un HDD. Îmi place și sala de cinema, însă e prea multă socializare acolo și niciodată nu mi-am dorit să văd un film în compania nimănui, în schimb rareori pot viziona un film la TV.

pal/mesecam, sistem de barosan

De la AKAI am învâțat faptul că există o comunicare între privitor, mediu și film, comunicare pe care așa cum am învățat-o atunci, așa o păstrez și astăzi. Un film îl ai nu numai dacă el se vinde pe o casetă VHS sau pe un disc și ambele vin într-un ambalaj mai artsy sau mai puțin, un film devine al tău prin felul în care îl vizionezi, iar video-ul a virusat sute de mii sau milioane de oameni nu pentru că era facil, nici pentru că era accesibil și cu atât mai puțin pentru că lumea ar fi tâmpită, așa cum în continuare cred copiii în salopete de la cinematecă, ci pentru că a fost cel mai manipulator mediu, primul care le-a dat senzația privitorilor că ceea ce vedeau pe ecran se întâmpla numai atunci, numai în felul ăla și numai pentru ei. Cu cât mediile de private use s-au curățat și au devenit mai imparțiale, corecte și fidele față de original, cu atât forța lor manipulatorie a scăzut comparativ cu vremea când vedeai un film așa cum îl vedeai, cu un strat de vernis greșit, grosolan dozat și blurant, dar tocmai aceste caracterisitici îți ofereau acele impulsuri de grandomanie din perioada de aur a video-ului. Atunci când stingeam lumina în cameră și televizorul făcea purici iar eu apăsam butonul de ”power” al lui AKAI, deja lumea de afară nu mai exista. Apoi introduceam caseta și AKAI scotea niște sunete specifice și într-o anumită ordine, pe care nu le-am uitat și nu am să le uit niciodată, sunt ca niște zgomote de fond îngropate undeva în adâncul minții. După aceea apăsam ”play” și în acel moment uitam că lumea ar fi fost vreodată. Nu a existat alt mediu, pasiune, iubire sau drog care să-mi ofere vreodată această senzație și cu atât mai puțin acea trăire de atunci, de la sfârșitul anilor `80 și întotdeauna ceea ce a urmat să se întâmple pe ecranul televizorului a fost pe planul al doilea, după această deconectare supremă pe care numai video-ul o poate da și datorită căreia ajungi să vezi 6-7 filme pe zi, singur și fără perturbatori în jurul tău.

Stop

Realitățile video din Bucureștiul comunist din perioada la care facem referire, 1987-1988-1989 nu aveau absolut niciun fel de legătură cu ceea ce se întâmpla în afară pe toate planurile comune și aferente domeniului. Chestia asta este valabilă dacă pornim pur și simplu de la prețul unui video în underground-ul momentului. AKAI a costat 55000 de lei. Era mult, era puțin ? Cât ar fi costat în mod normal AKAI în altă parte sau cât o fi dat ăla pe el atunci când l-a cumpărat în State. Habar n-aveam răspunsul la niciuna dintre întrebările astea și nu atât că nu aveam nici cea mai vagă idee, cât că nici nu ne-am pus vreodată problema. AKAI a costat 55000 lei pentru că atât a cerut fratele vecinului pe el și asta a fost tot, era o realitate fatală pe care trebuia să o acceptăm și să plătim suma solicitată sau o refuzam și nu ne-ar fi rămas decât să ne uităm în continuare la Telejurnal și la mira de la ora 22 când se cânta imnul României.

Ray Tango, mai spălat

După asta, unii se mai uitau la nu știu ce program bulgăresc să vadă tâmpenii din care nu înțelegeau decât cuvintele slavone care erau flagrant de asemănătoare sau identice cu cele din limba română. Și nu doar familia mea a cumpărat video-ul fără nicio ezitare, oricine vroia atunci un video trebuia să scoată banii pe care îi cerea cel care îl vindea. De ce era atât de scump un video ? Încă nu știu, îmi pot imagina o sută de mii de răspunsuri, toate adevărate sau toate false. Primul care îmi vine în minte e că atât vroia vânzătorul să ceară. Apoi mă gândesc la riscul la care se expunea și îmi imaginez că poate exista o cifra de șpagă care circula neoficial, pe care dacă o achitai, reușeai să mai scapi de belele. Sau poate pentru că cererea era atât de mare și oferta atât de redusă. În fond, ce puteai să faci cu banii în perioada în care făceai frigu`în casă și citeai la lumânare. Poate pentru că cine ajungea să vândă un video era în combinație cu mulți alții și trebuia să împartă bani către mai multe persoane. Se poate orice, cert este că video-ul era expresia eliberării de toate adevărurile abjecte, inumane și nenorocite pe care oamenii le trăiau în fiecare zi: faptul că te plimbai pe străzi ca idiotul știind că nu ai unde să te duci și ce să găsești și chiar dacă intrai într-o cârciumă trebuia să te îmbeți până la o anumită oră, altfel trebuia să ai blatu` făcut cu personalul să te țină să bei la after ilegal; faptul că nu aveai ce să mănânci și că trebuia să înfrunți umilințe și cozi inimaginabile pentru ca să ajungi să consumi lucrurile cu care un om se hrănește în mod normal; faptul că aveai haine de căcat; faptul că îți era frig; faptul că era întuneric; faptul că nu aveai unde să te duci și faptul că nu aveai niciun viitor. De toate lucrurile astea scăpai apăsând ”play”, o spun ca un om care și-a petrecut și o să-și petreacă cel mai mult timp între ”For Screening Purposes Only”, ”For Your Consideration Only”, ”Not for Rental or Resale”, ”Award Consideration Only” și ”Rental or Sale are Strictly Prohibited”. Pentru a scăpa de așa ceva, oamenii ar fi plătit oricât și dacă Ceaușescu ar fi promis pe 20 decembrie 22 de milioane de video-uri în loc de o sută de lei, în loc de revoluție ticăloșii ar fi aruncat în oameni cu casete VHS, la fel cum aruncă acum pui congelați în campaniile electorale.

Rec

Unele filme pe VHS sunt mai de VHS decât altele. Desigur, nu are sens ce spun dacă e doar așa. Să începem de la primele mele filme enumerate mai sus. Dintre acelea, cel mai de VHS dintre ele este ”The Protector”: include țâțe, droguri, multe relanti-uri, bătăi, se urmărește instinctiv atât vizual cât și ca story, este montat alert, e filmat în multe locații, oferă imagini spectaculoase despre Hong-Kong și când s-a terminat ai chef să mai vezi un film și asta e regula numărul 1 a unui film pe casetă VHS, ca odată ce filmul s-a terminat să mai vrei să vezi încă unul, altfel filmul pleacă de la nota 8 în jos pe scara VHS.

Brigitte Nielsen, bună întotdeauna ca o nevastă a lui Ivan

Apoi urmează ”Revenge of the Ninja” pentru că era atât de tare, apoi ”Police Story”, în care este filmată cea mai spectaculoasă cascadorie pe care eu am văzut-o vreodată, ”Lone Wolf McQuade” și ”Missing in Action”. Deși cult de cult, ”Missing in Action” este cel mai puțin de VHS deoarece dintre cele enumerate conține cele mai puține elemente care fac ca un film să se potrivească cel mai bine pe VHS. Filmele care implică o explorare vizuală deosebită a cadrului, acele filme slow-going filmate în câteva locații și montate la fel de lent, acestea au ajuns în mod foarte nefericit pe VHS și au fost un dezastru pentru privitori, iar regizorii și-au văzut filmele făcute praf în acest mediu nenorocit și vulgar. Evident că nu vreau să spun aici că ”Missing in Action” cu Chuck Norris ar fi vreun astfel de film, însă ideea de mai sus vine ca un argument la faptul că ”Missing in Action”, oricât de multe explozii s-ar întâmpla și oricât de mult ar alerga Chuck Norris prin cadru, acțiunea tot numai în jungla vietnameză se petrece, chestie care plictisește oarecum. Din același motiv primul ”Rambo”, a cărui poveste se petrece și în micul oraș american, și în pădure și mai trece și câte un camion și mai e și o secție de poliție, e incomparabil mai potrivit de văzut pe VHS decât ”Rambo II”, care e tot în Vietnam cap-coadă sau ”Rambo III” care e în Afganistan cap-coadă. Oricum nu mai țin minte când am ajuns să am Rambo-urile pe casete, în orice caz se întâmpla după ”RoboCop”, deci după Crăciunul din 1987. ”RoboCop” este filmul pe care l-am văzut de cele mai multe ori la AKAI, după ”Goodfellas”, însă ”Goodfellas” este după 1990 și nu vreau să intru în anul 1990 în acest articol, pentru că în mod clar nu s-ar mai termina niciodată. Tot în acea perioadă am adunat foarte multe kung-fu și desene animate. Kung-fu-urile erau Shaw Brothers clasice, însă nu reușesc să-mi aduc aminte niciun titlu pe care îl vedeam atunci, erau casete SECAM aduse la grămadă de domnii aviatori care aveau curse pe orinde. Desene animate am avut compilații de ”Tom & Jerry”, ”The Pink Panther”, ”Chip & Dale”, clasice ”Disney” și îmi plăcea să mă uit la ”The Flight of the Dragons”, pe care mă tot țin să-l iau pe DVD și de care tot uit. Aveam, ca mulți copii, ”The Last Unicorn”, însă nu mi-a plăcut niciodată, mai degrabă m-aș fi uitat la ”The Thorn Bird” care era pe 6 casete VHS. Mai aveam ceva filme cu zombi dintre care, la fel ca și la Kung-Fu, nu mai țin minte niciun titlu și mai multe filme cu ninja obscure. Filmele cu ninja le aveam împărțite în două categorii, fime tari și filme așa și așa. Filmele cu Sho Kosugi, așa cum era ”Revenge of the Ninja”, erau filme cu ninja de calitate, la fel ca și ”American Ninja” în timp ce filmele lui Godfrey Ho, erau penale. Observația mea era corectă, într-adevăr filmele cu Sho Kosugi și cele regizate de Sam Firstenberg, câteva la număr, erau mult mai spălate decât haosul până la sublim creat de Godfrey Ho, în care personajele se luau la bătaie absolut degeaba și la un moment dat unul dintre ninja dispărea din cadru. De Godfrey Ho am avut sigur ”Ninja Terminator” și ”Ninja Dragon”, e posibil să mai fi fost, însă nu îmi mai amintesc. Și evident, ca mulți alții am avut ”Fist of Fury” și ”Game of Death”, singurele două filme cu Bruce Lee care erau direct în posesie și pe care nu le-am văzut împrumutate sau pe la alții. Prima dată când i-am făcut proba de înregistrare lui AKAI, am fost la vecinul al cărui frate ni-l vânduse, unde am tras pe o casetă VHS TDK filmul ”Texas Across the River”, care deși probabil că nu pare genul meu de atunci, totuși mă distram de fiecare dată când îl vedeam.

să nu-l deschideți deloc!

și play

Până în 1990, AKAI se salutase deja cu câteva sute de casete, asta ca să fiu sigur că nu mint sau exagerez, deși în condiții normale aș fi scris că, probabil, peste o mie, împrumutate, schimbate cu altcineva sau înregistrate de cine știe de pe unde. Posesorii de video de atunci  speculau tot felul de mituri care mai de care mai inexplicabile și aberante despre cum anumite video erau mai rezistente și altele mai sensibile. Video-urile mai rezistente erau denumite ”rășnițe” și de cele mai multe ori erau considerate responsabile pentru deteriorarea casetelor video, care odată stricate, umbla mitul că ar strica și alte video, doar pentru că aveau banda, pe alocuri, șifonată. Adevărul simplu era acela că, din când în când se mai aduna praful și trebuiau curățate ghidajele și capul de redare. Teoretic ar fi trebuit curățată și partea electronică, însă acolo nu m-am băgat niciodată și, din câte se pare, nici nu a fost nevoie pentru că AKAI funcționează perfect și în prezent. Însă până în anul 1990, deja fusese deschis și curățat de câteva ori și în scurt timp am învățat și eu care era mișcarea pe care trebuia s-o fac atunci când nu mai citea bine casetele. Se deschidea capacul și cu un tricou înmuiat în spirt, curățai întîi de toate capul de redare. Degetul pe care era înfășurat tricoul rămânea fix, iar cu mâna cealaltă se învârtea capul de redare. După ce terminai de curățat și observai cum un strat de negreală destul de consistent și înfricoșător se aduna, treceai la ghidaje. Ghidajele erau acei cilindri de diverse mărimi care conduceau banda VHS prin video și o poziționau corespunzător în funcție de comenzile pe care i le dădeai: play, stop, ffwd, rew. După ce terminai de curățat și ghidajele, nu îți rămânea decât să-i montezi la loc capacul, să bagi caseta și din nou ”play”, iar câteva luni din acel moment nu trebuia să repeți operațiunea.

curățenie de primăvară și bumbac

În timp, am aflat, că AKAI era un video sensibil și tocmai din această cauză trebuia să-l curăț atât de des, spre deosebire de alte video care nu erau curățate cu anii sau chiar niciodată. Nu știu cât de sensibil era din moment ce încă funcționează, dar recunosc că am avut grijă de el atât cât a fost omenește și nu exagerat posibil.

power

Anul 1990 a încheiat o perioadă, dar nu a pus capăt erei video din București și din alte orașe. De fapt, din 1990 începea o nouă perioadă video și până prin 1995, în numai 5 ani video-ul și casetele VHS au cunoscut acensiunea pe care o meritau în anii `80. După 1990, mai tot românul a început să aibă video, toate frustrările comuniste se ștergeau cu piciorul așa cum Van Damme aka Frank Dux îi ștergea fața lui Bolo Yeung atunci când era orb și se bătea cu el în ”Bloodsport”. Toate suferințele comuniste erau uitate la coadă la ”Gepa” sau la ”București-Berlin” de unde românii își cumpărau ceea ce își doriseră dintotdeauna, dar nu avuseseră niciodată: un video. Casetele se găseau deja în prostie, nu mai aveai nevoie de absolut nicio combinație pentru ca să ajungi să vezi un film, tot ce trebuia să faci era să intri într-o consignație și să-ți alegi din casetele video care se găseau la vânzare. Și dacă nu găseai nimic care să-ți placă, nu aveai decât să te duci la următoare consignație.

banda îndoită, efect clasic puricos

Lumea era buimacă de primele alegeri, de Italia `90, de Piața Universității și greva foamei, de Turbo, Final și semințe, de Coleus și Caritas, de mineriadă, de alba-neagra, de primele discoteci, de gropița, de mers la mare și de litoral și de filme la video. Anul 1990 a fost cel mai nebun și mai frumos an, când lucrurile păreau că într-un timp scurt vor arăta așa cum nu arată nici astăzi și video era cu totul și cu totul diferit față de ce se întâmplase în anii `80. În vara anului 1990, înainte sau după ”Copa del Mondo” cred că după, totuși, s-a deschis primul centru de închiriat casete de care eu am știut, în zona Unirii, jos la dealul de la Mitropolie. Dar de aici începe o altă poveste, cu același AKAI dar într-o altă viață, în care filmele au rămas la fel de pasionante, dar din ce în ce mai puțin fascinante.

Simt nevoia să subliniez că nu am vrut nicio secundă să ridic video-ul anilor `80 în detrimentul celui din anii `90, care este, cel puțin la fel de particular și întârziat ca și cel din anii `80, însă într-un cu totul alt sens. Cât despre AKAI, el este bine sănătos, ultima dată l-am pornit în urmă cu două zile ca să fac pozele pentru articol. La fel și cele să zic 30 de casete VHS cu care am rămas din perioada aia și pe care le-am testat direct pe AKAI. Desigur, relația cu AKAI a trebuit s-o reiau de acolo de unde rămăsesem și unde am fost dintotdeauna, adică în punctul în care el făcea figuri inexplicabile și eu trebuia să-l conving că e ok să lase băsinile și să funcționeze așa cum trebuie. Acest procedeu implică desfacerea șuruburilor, scoaterea carcasei, curățarea capului de redare și a ghidajelor, precum și mișcarea lor cu mâna în sensul corect pentru a-i arăta lui AKAI drumul cel bun, în sfârșit. În cele din urmă, evident că s-a lăsat convins și a făcut ceea ce trebuia să facă. După aceea l-am împachetat mai atent ca să nu mai intre praf și data viitoare când voi mai avea chef să-l pun în funcțiune, să meargă din prima. La un moment dat i-am pierdut telecomanda, nu știu când, unde și de ce. Oricum nu am niciun dubiu asupra faptului că atât timp cât vor mai exista prize și loc de antenă clasică la televizoare, AKAI va playa.

Lasă un răspuns

Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>