Mai multe furnici au murit în `94

Până la un moment dat am înaintat în vârstă odată cu mărirea numărului de mașini din spatele blocului. M-am născut în plină muncă patriotică, într-o duminică din octombrie, la bloc, într-o zi în care, ca de obicei, oamenii curățau și îngrijeau spațiile goale sau grădinile de pe lângă locurile în care trăiau. Mai târziu am adunat castane pe care le duceam la școală, dintre cele câteva mașini pe care, la sfârșitul anilor `80, le vedeam în fața Vilei 3: o Dacia 1300 albă, două Dacia 1100 gri, o Skoda albă abandonată, una verde, o Lada galbenă și o altă Skoda gri.

La un moment dat m-am mutat la 302 și aici am găsit alte mașini, altfel așezate. După aceea s-au construit garajele din beton și mașini noi și de tot felul au început să apară în anii `90 la noi în spate și după ce m-am lăsat de primele droguri am început să nu le mai țin socoteala, având atunci impresia că înțelesesem lumea într-un sens care nu avusese a deveni nimic altceva decât dureri din 6 în 6 ore. Alți ani au trecut și mi-am dat seama că greșisem și că acolo în spatele blocului se petrecuse ceva și am realizat că ceea ce eu am văzut de la fereastra de la etajul 3 devenise o istorie care s-a încheiat în momentul în care garajele au fost demolate.
În dimineața zilei de duminică, 19 iunie 1994, la noi, în meciul desfășurat pe 18 iunie la Los Angeles, România a învins Columbia cu 3 la 1 la Campionatul Mondial din State. Câteva ore mai târziu, în după-amiaza acestei duminici am fumat cu Bobiță cea de-a doua țigară furată, un L&M. Roșu.
Până prin 1998 se întâmpla ca dintr-o dată să te trezești un un volum ridicat sau poate chiar maxim care venea nu se știe de unde. Se întâmpla în blocuri, între blocuri, în față sau în spate, de multe ori auzindu-se din vreun apartament și de cel puțin la fel de multe ori de la vreo mașină parcată ocazional sau permanent, în care se dădea drumu la radio sau la casetofon. La noi erau mai multe blocuri cu mai multe numere lipite între ele, era cel mai lung lanț de blocuri din tot cartierul: o scară la 298, două scări la 300, una la 302 și una la 304. Între rândul de blocuri și parc nu mai era decât o centrală termică și un bloc cu patru etaje. Cu toate astea, uneori preferam să stăm în spatele blocului decât să ne ducem în parcul care nu era, până la urmă, altceva decât un câmp deschis cu mult spațiu verde și multe alei. În spate erau locuri și accesorii pe care nu le găseai în parc, garajele pe care să te urci, terasa de deasupra aprozarului pe care te cățărai dacă puteai să te tragi în brațe pe țeava de gaze, centrala termică care de cele mai multe ori avea un geam deschis și în care intram clandestin etc. Pe lângă toate astea, era avantajul intimității spațiului de joacă care era numai al nostru, al copiilor de acolo, spre deosebire de parc, unde te întâlneai cu tot cartierul. Chiar și așa, în zilele de vară în care aveai senzația că în cele din urmă betoanele aveau să cedeze în fața razelor soarelui și că într-un timp oarecare se vor topi, dacă ai fi stat în spatele blocului la anumite ore ai fi zis că aerul nu-ți mai ajungea ca să respiri și că dogoarea din asfalt îți pătrundea prin talpa tenișilor și în cele din urmă îți va fi intrat prin oase până când vei fi devenit una cu cimentul. Așadar copiii nu se prea adunau în spatele blocului după amiaza decât dacă ar fi așteptat pe cineva să iasă afară sau seara, târziu, atunci când se întuneca și luminile de la stâlpii de iluminat de pe stradă și de la cel care era lipit de unul dintre garaje și cu ajutorul căruia toată lumea se cățăra pe acestea, erau suficiente pentru ca joaca să continue.


După-amiaza de duminică, 19 iunie 1994 a fost una deosebit de călduroasă pentru luna iunie, la ora 15:30 fiind un adevărat infern torid în spatele blocului. În zilele cele mai fierbinți, așa cum era aceasta, dacă te-ai fi aplecat cât mai aproape de nivelul solului ai fi remarcat cum căldura care ieșea din asfalt forma acel strat de blur de câțiva centimetri, în funcție de unghiul în care te aplecai. Lângă bordura din dreptul ultimului garaj era parcat un Ford Datsun albastru spre bleu metalizat care atunci arăta ca un rebut, dar care acum ar trece ca destul de bine. Mașina ajunsese pentru o sumă derizorie pe mîinile unui infractor mărunt care stătea la etajul al treilea la scara B de la 300, băiatul unui colonel care era mai mare decât noi și cu care nu cred că am schimbat vreo vorbă mulți ani. Altfel, alți copii se băgau în seamă cu el și acesta îi folosea pentru a-i cumpăra diverse lucruri sau a-i trimite în diverse locuri cu tot felul de scopuri. Practic, unii copii îi făceau diverse servicii și ei erau bucuroși de asta. Oricum ar fi fost, în 1994 și-a luat prin cine știe ce combinație mașina asta și împreună cu alții din generația lui stăteau toată ziua cu capota ridicată și întinși peste motor sau băgați pe sub mașină și manevrau diverse lucruri la ea. Din când în când se opreau pentru a proba ceea ce tocmai realizaseră și porneau acest Ford Datsun care de fiecare dată funcționa la fel, oricât de mult ar fi reglat și orice i-ar fi făcut. De altfel, câțiva ani mai târziu a și dispărut de la bloc, poate că a vândut-o, dar cel mai probail a crăpat pur și simplu. Niciodată nu am înțeles ce făceau exact toată ziua acolo la mașină, probabil pentru ei era pur și simplu o modalitate plăcută de a-și petrece timpul la busturile goale și plini de ulei.
Din Ford se auzea ”The Real Thing” și dintr-o dată motorul turat a acoperit 2unlimited pentru câteva secunde. Apoi Datsun-ul a lăsat în urma lui același nor negru și gros de fum pe care îl producea de fiecare dată când era pornit. Ai fi crezut că motorul acela nu mai funcționase de ani de zile, deși la el se lucra în fiecare zi, sau chiar că a luat foc și atunci când fumul venea către tine, știai că trebuia să te dai la o parte pentru că altfel riscai o tuse serioasă de câteva minute.


Bobiță stătea întins și lipit de intrarea de la alimentara, la parterul de la 300 și cum în acea zi caniculară nu se simțea nici urmă de vânt sau de adiere, tot fumul de la mașină ajunse la el și îi provocă o clipire de jenă urmată de un strănut. După aceasta Bobiță de ridică după betonul încins și se îndreptă către jumătatea spațiului liber dintre blocuri, undeva paralel cu locul unde fusese parcat Ford-ul, pe aceeași direcție cu garajul. Bobiță era cel mai popular cățel din spatele blocului și toți îl iubeau pentru că participa la orice. Era de talie medie spre înaltă și pufos ca o vulpe, cu blana deasă și groasă în diferite culori de la alb în zona picioarelor și pe piept la bej și diferite nuanțe de maron în zona capului și pe spate. Avea cea mai pufoasă coadă pe care am văzut-o vreodată la un cîine, un bot alb alungit și cu pete ca și cum ar fi avut pistrui și o simetrie perfectă între ochii rotunzi și de culoare cafeniu închis și urechile perfect drepte în sus și ascuțite, de ai fi jurat că au fuseseră tăiate din rațiuni estetice de către un medic veterinar. În orice poziție ar fi stat, era imposibil să nu-i remarci coama din jurul capului și a gâtului de parcă ar fi fost un pui de leu rămas cine știe cum prin spatele blocului. Era acel gen de cățel blând despre care nu știai dacă e prostovan sau doar fricos, dar Bobiță nu era nici una, nici cealată. Avea o privire pătrunzătoare sau poate doar părea un cîine expresiv din cauza armoniilor perfecte pe care le avea în zona capului pe care uneori îl răsucea în stânga sau în dreapta în timp ce se uita la tine. După câteva secunde în care te privea și în care tu te-ai fi uitat la el, Bobiță începea să-și miște coada într-o parte și în cealaltă și venea către tine cu capul înainte ca să-l mângîi. După care s-ar fi ținut după tine o perioadă de timp, în orice direcție te-ai fi dus, până când s-ar fi plictisit sau ar fi văzut altceva mai interesant de făcut. Nu era un cîine obișnuit pe care să-l recunoști pentru un anumit lucru sau despre care puteai să zici că era într-un anumit fel, așa cum ai fi zis despre Lăbuș de la prima scară de la 300 că era rău sau despre Fetița de la noi din spate că era cuminte. Bobiță era doar foarte cunoscut pentru că bătea parcul și cartierul în lung și-`n lat, fără nicio țintă și se oprea pe la diverși oameni cu care stătea un timp oarecare. Aceștia începeau imediat să-l mângîie pentru că era frumos și bun și așa a ajuns o adevărată vedetă a locului astfel încât se întâmpla ca mai mulți oameni să strige după el în același timp și Bobiță să nu-i bage în seamă pe niciunul. Nu-mi amintesc să-l fi auzit vreodată lătrând sau schelălăind sau pe cineva care să fi vrut vreodată să-i facă vreun rău, lucru care era o raritate printre cîini și acela care nu ar fi inspirat niciun copil la a-i face ceva neplăcut la un moment dat, însemna întradevăr că acel cățel ar fi trebuit să fie unul cu totul și cu totul deosebit. Dormea pe unde apuca și nu părea niciodată să aibă un loc al lui, unde să mănâce, să se joace sau de care să fie legat și dedicat în orice fel. Bobiță era peste tot și nicăieri și lua parte la tot felul de acțiuni amestecate și diverse ale oamenilor din cartier, de la joaca cu copiii mai mari, la însoțit părinți care ieșeau cu bebelușii lor la plimbare, încărcatul și descărcatul  portbagajelor mașinilor în fiecare sfârșit de săptămână, diverse jocuri și chiar mâncat cu copiii care ieșeau din case cu câte un sandwich sau orice din care ar fi mușcat și Bobiță. De multe ori venea la cules de corcodușe, dude sau în livada din parc și aștepta jos la copac până cobora toată lumea cu tricoul umplut de corcodușe și suflecat în zona abdomenului. Bobiță întotdeauna conducea pe cineva sau se întorcea de undeva. Avea un mers relaxat și perfect drept și cu capul înainte și avea acel firesc complet neobișnuit pentru cîinii maidanezi care de obicei aveau o poziție de frică și cu capul în jos sau dădeau senzația unor animale vigilente și agresive, gata oricând să atace pe oricine le-ar fi făcut rău sau le-ar fi inspirat un anumit motiv pentru care ar fi trebuit să muște. Era mereu cu gura căscată și limba scoasă, indiferent de anotimp, de zi sau de noapte, respira într-un ritm destul de rapid și uneori când inspira făcea ochii mici și ai fi zis că în fața ta trebuie să fie un cățel foarte liniștit, dar într-o continuă misiune din care făceai și tu parte sau în care nu ai fi fost inclus deloc.


Bobiță rămase în mijlocul zonei din spatele blocului, chiar acolo unde era desenat un teren de frunza și de abia după ce Ford-ul dispăru pe drumul care traversa spatele blocului, apucă să caște uitându-se, parcă, în gol. Nu părea deranjat de fumul gros sau cel puțin nu avusese nicio atitudine agresivă față de sursa care îi provocase neplăcerea, ci pur și simplu arăta ca un cîine trezit din somn și alungat din locul în care stătuse până atunci. După ce își închise gura, Bobiță își întinse picioarele din spate prin deplasarea corpului înainte, dar rămânând cu labele din spate la sol, exact în locul în care ele fuseseră înainte de fandare. În mod normal, atunci când un cîine face mișcarea asta se încordează și îi ies în evidență mușchii laterali din zona superioară a membrelor din spate, dar cum Bobiță era un cățel pufos nu prea aveai ce să vezi la el decât blana lățoasă. Stătea cu coada covrig ca de obicei. De fapt, niciodată nu l-am văzut pe Bobiță cu coada lăsată dintr-un motiv sau altul. Fandarea fu însoțită de un mârîit de plăcere după care deschise din nou gura în poziția lui normală cu limba scoasă și respirând rapid. Se întoarse spre stânga și reveni la locul inițial, lângă ușa din spate pe unde se făcea aprovizionarea la alimentara. Soarele bătea puternic în geamurile de la apartamentele blocurilor și în funcție de unghiurile pe care ușile de la balcoane sau alte geamuri deschise le formau, se creau diverse reflexii ale luminii razelor de soare, care băteau în toate direcțiile și indiferent de poziția în care te-ai fi aflat, dacă ai fi ridicat privirea către etajele blocurilor, cu siguranță o astfel de reflexie te-ar fi lovit în ochi. Tabla de pe marginea terasei de la bloc care adăpostea magazia aprozarului de la parter lucea perfect pe muchia cea mai îndepărtată de zidul blocului, aceea cu care lumina soarelui intra prima în contact și pe la colțurile în care aceasta se intersecta cu cele două lățimi. În fața ușii din spate a aprozarului era parcată o mașină Moskvici 407 bej și în oglinda retrovizoare din dreapta acesteia o lumină puternică se reflecta chiar înspre fața mea care stăteam așezat pe o bordură pe diagonală cu mașina și paralel cu garajul de unde pornise Datsun-u`. Din această cauză a trebuit să mă mut mai la stânga cu câțiva centimetri, suficient de puțini încât să nu fie nevoie să mă ridic în picioare. Mi-am pus palmele pe bordură și m-am împins în brațe, ridicând fundul de pe bordură și așezându-mă, din nou, puțin mai la stânga. Picioarele au rămas în urmă într-o fandare din șezut către stânga, ca într-un viraj de schi, dar mi le-am tras rapid și am ajuns din nou în poziția inițială.
Ușa de la alimentara de care stătea lipit ca un covrig Bobiță era din tablă și probabil că la ora asta a după-amiezii trebuie să fi avut câteva zeci bune de grade, suficient cât să simți o mică arsură dacă ai fi atins-o cu palma. Cu toate astea, Bobiță stătea lipit de ușă, probabil blana stufoasă îl proteja atât de frig cât și de temperaturi ridicate. Cam la un metru în fața lui Bobiță era desenat cu cretă un cerc și în mijlocul acestuia era o pietricică. La vreo alți 15 metri de acest cerc, dar în sens opus, către stâlpul de iluminat de lângă garajul unde stătea parcat Ford-ul, era trasată o linie dreaptă. Aici erau ”piticii” care jucau ”țaca”.
”Piticii” erau a treia generație de copii de la bloc, cu mult mai mici decât ăia care se jucau cu Ford-ul și cu vreo 4 ani mai mici decât generația mea, deci atunci ei aveau vreo 8-9 ani iar noi între 12-14. Din păcate, ”țaca” era un joc mult prea complicat pentru ei și pentru câți ani aveau și din și mai mare nefericire, în anul 1994 ”țaca” era deja depășit ca vremuri, fiind mai degrabă un joc al anilor 1990-1992, atunci când gumele Turbo, Final, CinCin, Lazer abia apăruseră după Revoluție și toată lumea aduna cât mai multe surprize. Cum o gumă în 1990 costa 10 lei, ar fi fost destul de costisitor să aduni cât de multe surprize ai fi vrut și atunci copiii au început să joace gropița și barbut pe surprize și în cele din urmă au ajuns la ”țaca” sau ”portofelul”, cel mai popular joc cu surprize. Pentru noi, cei care prinsesem ”țaca” în `90, în `94 deja ni se părea o tâmpenie. De fapt, nici măcar nu mai știu dacă și ce surprize se mai găseau în `94.
La ”țaca” se întreceau patru pitici: Ady, Fluture, Gigi și Bobi. Gigi și Bobi aveau niște portofele făcute prost cu care și dacă ar fi știut să arunce, tot nu ar fi țintit acolo unde trebuia. Portofelul de ”țaca” să făcea dintr-o copertă de caiet dictando mic, în niciun caz dintr-o copertă de carte, care era mult prea mare. Potofelul ideal era mai mic ca dimensiuni și mai greu, suficient de lăsat încât să păstreze direcția pe care i-o dădeai către pietricică și atât de mic încât să se rotească de multe ori în sensul acelor de ceasornic atunci când îl lansai și îi  imprimai efect din încheietură, astfel încât să alunece pe asfalt suficient încât să scoată pietricica din mijlocul cercului. Dacă portofelul era prea mare și prea ușor, atunci îl lua vântul și s-ar fi dus aiurea, dacă era prea mare și prea greu, atunci ar fi căzut ca un bolovan acolo unde îl aruncai, fără să se mai rotească de suficient de multe ori încât să ajungă în zona cercului sau chiar să nimerești piatra din prima cu el, iar dacă era prea mic și prea ușor, din nou, ai fi riscat să nu păstreze direcția pe care i-o dădeai la aruncare. Gigi și Bobi aveau fiecare două portofele-gigant făcute din coperte de cărți, un portofel transparent prin care se vedeau surprizele și unul roșu. Atât unul cât și celălalt aruncau aiurea, neputând să controleze deloc direcția portofelelor. Fiecare lansare era fie prea înaltă și într-o direcție greșită, fie una prea înceată care făcea ca portofelul să cadă într-un loc și să rămână acolo, fără a mai aluneca pe asfalt, așa cum ar fi trebuit și asta în condiții de caniculă, în care vântul nu adia deloc, altfel cine știe pe unde ar fi ajuns portofelele lor. Desigur, nepriceperea celor doi pitici nu avea decât să-i bucure pe ceilalți doi care nu făceau altceva în afară de a le aduna surprizele cu fiecare rând de aruncări, surprize pe care Fluture și Ady și le împărțeau între ei. Dintre cei doi, Fluture arunca mai bine și evident că grosul capturii de la piticii care nu aveau mare legătură cu jocul ajungea la el. Fluture avea un portofel făcut dintr-o copertă albastru-închis de caiet format mic, greu, umflat și care aluneca bine, pe spatele căruia scrisese cu pixul: ”FUCIU BECI”. Nu era vreun expert dar avea țintă destul de bună și își cunoștea bine portofelul, astfel încât putea să calculeze destul de corect viteza și forța aruncării. De parte cealaltă, Ady era cel mai mare dintre ei și un fel de ”șef” printre pitici și jucase de-a lungul timpului ”țaca” de mai multe ori și cu diverși alți copii. Nu era bun deloc la joc, ba chiar slab, însă prin comparație cu Gigi și Bobi, el arunca, cel puțin, pe direcția cercului și dacă apuca să-și împingă portofelul de vreo două ori după prima aruncare, ar fi avut șanse mari chiar să scoată pietricica din cerc și să câștige runda de aruncări. Din păcate pentru el, însă, Fluture arunca mai bine decât el și de obicei acesta nu mai avea nevoie decât de o singură împingere a portofelului din locul în care aterizase după lansare pentru a câștiga. Cu toate astea nici Ady nu ieșea pe minus, dat fiind faptul că Gigi și Bobi pierdeau tot.
Bobiță stătea lipit de ușa de la alimentara cu limba scoasă și capul lăsat ușor pe spate și privea în diferite direcții și părea dezinteresat de orice și interesat de toate. Se uita peste cercul desenat cu cretă în fața lui și prin copiii care jucau ”țaca” ca și cum ar fi așteptat pe cineva sau ceva. De fiecare dată când vreunul dintre portofele ajungea înspre el, însă, Bobiță se uita țintă la acesta. Se întâmplase ca portofele aruncate aiurea să ajungă chiar lângă el, lucru care le stârnise zâmbete piticilor, dar fapt care nu-l deranjase absolut deloc pe Bobiță, în niciun caz așa cum o făcuse fumul de la Ford. De cele mai multe ori când se ajungea la o rundă finală cu portofelele rămase după primele lansări în zona cercului, în general între Fluture și Ady, Bobiță își ridica puțin capul și privea în jos, ca și cum ar fi vrut să vadă ce se întâmpla sau ar fi înțeles ceva din joc. După ce pietricica zbura din cerc și exista un câștigător, cîinele revenea la poziția lui inițială și de cele mai multe ori învingătorul trecea pe la el înainte de a face stânga sau dreapta împrejur pentru a reveni la linia de start. Câștigătorul îl freca pe Bobiță pe cap, suficient de brutal încât să-i miște pielea capului în stânga și în dreapta și să-l determine să-și facă ochii mici, în timp ce își striga bucuria de a fi câștigat surprize: ”Bine, Bobițăăăă !”. Bobiță nu se uita niciodată la învingător, decât dacă acesta ar fi insistat cu frecatul pe cap.
Ady își aruncă portofelul și pentru prima dată de la începutul jocului reuși să scoată pietricica din cerc încă de la lansare. Fugi fericit țopăind într-un semi-pas săltat până ce ajunse la portofelul lui pe care îl ridică cu mâna stângă și cu dreapta așeză la loc piatra în mijlocul cercului. Bobiță îl urmări cu privirea de jos în sus cum se îndreptă și se ridică din aplecat. Ady se întorse cu fața către cei trei aflați la linia de start și strigă cu o voce schimbată ca și cum ar fi exprimat un moment de fericire:
-Ah, Flutureeeeee, îmi sugi pula, Flutureeeee!, spuse Ady și se lăsă pe spate printr-o arcuire de trunchi, coborându-și, în același timp palmele în zona pelviană, ca și cum i-ar fi dat indicații sau l-ar fi încurajat pe Fluture să facă ceea ce tocmai îi spusese.
-Vezi, ușor cu coaiele Flutureeee, zise Ady cu o voce cu care mima o plăcere sexuală, ai grjă să nu pui dinții pe biluțe, Flutureeee, continuă.
-Să mă sugi de pulă!, îi replică Fluture cu un zâmbet al pierzătorului ofticat, răspuns care îi stârni hohote superioare de râs lui Ady.


Bobiță se ridică sprijinit pe labele din față și se lăsă în șezut. Căscă și-l urmări cu atenție pe Ady în timp ce se întorcea către linia de start râzând satisfăcut. Cam tot atunci m-am ridicat și eu de pe bordura pe care stăteam, oarecum în diagonală și la vreo treizeci de metri de ei și m-am îndreptat către zona în care jucau ”țaca” pentru că nu vroiam să-l pierd pe Bobiță, convins fiind că odată dezmorțit, Bobiță avea să părăsească locul de lângă ușa de la alimentară și să plece aiurea. Eram la o distanță nu mai mare de trei metri de grupul de pitici când am strigat:
-Hai, Bobiță, hai vino încoa !
-Hai, bă !, interveni prompt Fluture.
-Ce morții mă-tii, vrei, mă ? l-am întrebat.
-De ce ne strici jocu` ? continuă Fluture.
-Să-mi bag pula-`n mă-ta, Fluture, dacă nu te bat! Ce joc, ce treabă am eu cu jocu` tău ?! Și oricum de când ai tu atâta tupeu, dă-te că-ți iau neamu`-`n pulă!, i-am spus.
-Daa, sugi pula! mi-a spus Fluture și imediat am scuipat către fața lui, flegmă care i s-a întins pe maxilar și pe o parte din urechea stângă și care acum i se scurgea întinsă de pe lobul urechii.
-Dacă mai comentezi ceva, te bat, fii atent aici !, i-am zis
-Hahahaha, izbucni în râs Ady,
-Vezi, mă, că-ți atârnă flegma, zici că ai cercel ! îl avertiză pe Fluture care se înroși și-și trecu palma peste obraz, ocolind, însă, urchea și nefăcând altceva decât să-și întindă flegma pe perciunele stâng.
-La ureche, mă, hahaha, îți curge așa de pe ureche ! repetă Ady.
Fluture se frecă cu podul palmei mîinii stângi peste ureche și apucă flegma care îi atârna pe lobul stâng. Deschise palma, se uită și văzu flegma, după care se șterse pe cracul stâng al pantalonilor lui scurți. Fluture se lăsă și el pe spate exact așa cum o făcuse mai devreme Ady și tot similar își coborî palmele în zona pelviană spunându-mi:
-Sugi…!
Nu continuă înjurătura și imediat se întoarse anticipând, parcă piciorul drept pe care îl trimiteam înspre el și pe care îl blocă cu mâna dreaptă, cu prețul de a-i fi dat degetul inelar peste cap, în urma loviturii care ar fi trebuit să i se oprească în fund. Fluture izbucni în hohote de plâns și urlete care umpleau tot spațiul din spatele blocurilor.
-Hai, bă, ce dreacu ești prost așa ?! mi-a spus Ady.
-Ce pula mea vrei, mă, și tu, nu-l auzi cum vorbește ?! Fluture taci din gură, nu mai urla că te bat și mai rău !
Toată atenția îmi fu, însă, distrasă de Bobiță care se ridică de pe marginea pe care stătea și părea că vroia să se îndrepte înspre un cu totul alt loc, fără să aibă nicio legătură cu vreunul dintre noi, ca și cum nici nu am fi existat: ”Bobiță, hai aici, Bobiță!”, am strigat după el, însă cățelul nu mă băgă în seamă deloc. M-am îndepărtat de Ady și de Fluture care încă plângea, dar care se oprise din urlete și am făcut câțiva pași către mijlocul locului din spatele blocului, exact acolo unde ajunsese Bobiță și unde mai fusese înainte, atunci când a vrut să se ferească de fumul făcut de Ford-ul bleu metalizat. I-am pus mâna pe cap și am spus: ”Ce-i, Bobiță, hai vino încoa cu mine, hai să facem ceva noi doi ?!”. Bobiță se opri pe loc și atunci am observat pentru prima dată că avea picioarele din față ușor crăcănate. M-am așezat pe vine, lângă el și l-am tras de gât înspre mine, lipindu-i capul de obrazul meu. Cățelul își păstră, însă, poziția corpului în fermă coordonare cu cea a picioarelor care rămaseră nemișcate, iar eu nu făcusem altceva decât să-l trag de cap și să-l cocoșez. Cu toate astea, Bobiță dădea din coadă, lucru care m-a făcut să cred că era bucuros. M-am lăsat un pic pe spate din poziția de pe vine și l-am apucat cu mîinile de fălci. Bobiță deschise gură, își scose limba și din nou, pentru a nu știu câta oară, făcu ochii mici într-un semn care ar fi putut să semnifice plăcere, relaxare, încredere sau poate căldura pe care trebuie s-o fi simțit foarte puternic, îl determina să reacționeze așa. M-am ridicat în picioare și m-am aplecat către el, spunând: ”Hai, Bobiță, hai să mergem !”. Cîinele rămase pe loc uitându-se fix la mine. L-am apucat de blană și de ceafă și l-am tras după mine repetând: ”Hai, Bobiță !”. Cățelul schelălăi încet și atunci mi-am întors ușor privirea și am văzut că Fluture își suflă mucii și își reluă locul la linia de ”țaca”, pregătit pentru o nouă lansare a portofelului. M-am uitat la Bobiță și am zis: ”Bine, dacă nu vrei, rămăi aici !”. Am făcut doi sau trei pași către centrala termică și mi-am întors capul peste umărul drept. Bobiță îi urmărea cu atenție pe piticii care-și vedeau în continuare de jocul lor. L-am privit câteva secunde  cum se uita la piticii care scoteau tot felul de zgomote de joacă și am spus: ”Haide, mă, vii, te mai aștept mult ?”. Bobiță se uită fix la mine și începu să-și agite coada, după care veni direct înspre mine. L-am așteptat până să ajungă în dreptul meu și atunci când eram despărțiți de o distanță de numai aproape un metru, mi-am continuat drumul ocolind garajele, pe drumul de lângă centrala termică: ”Așa, mă, băiatule, vezi că știi !” i-am spus și am mers împreună, la pas, încă vreo 30-40 de metri.
M-am așezat pe o treaptă din beton de la intrarea în centrala termică, în așa fel încât vederea de la etajul 3, acolo unde locuiam să fie blocată de garajele din fața mea. Soarele trecea peste centrală și razele începeau să bată undeva deasupra garajelor, așadar stăteam în cel mai umbros loc pe care îl puteam găsi în acea după-amiază fierbinte de iunie. Gemurile de la blocurile din față încă luceau bătute de soare, însă acum era o imagine care nu mai putea fi distorsionată de nicio reflexie. Piatra din beton se simțea încălzită, dar nu ardea iar aici scăpai de senzația că soarele ți-ar fi intrat prin piele provocându-ți mici incizii prin ardere pe care o simțeai dacă ai fi stat oriunde altundeva între betoanele din spatele blocului. Aerul era mai greu și parcă îl inspirai cu mai mult efort, ca și cum cineva te-ar fi strâns în brațe din spate, punând o presiune considerabilă asupra coastelor. Am avut impresia că, de undeva din blocul de la 304, se auzea ”I Like To Move It”. De altfel, în vara anului 1994 ”I Like To Move It” se putea auzi de oriunde și oricând, de mai multe ori pe zi, în fiecare zi, de câteva luni, deja. În liniștea după-amiezii, însă, părea că vine dinspre blocul din fața mea. M-am ridicat în picioare și atunci mi-am dat seama că nu din bloc se auzea, ci dintr-o mașină care trebuie să fi fost parcată pe partea cealaltă a garajelor din fața mea, între acestea și bloc. Probabil cineva avea radioul deschis sau asculta o casetă când deodată a început hit-ul care a făcut ca toată lumea să audă de Reel 2 Real și a crescut volumul atât cât crezuse de cuviință. Mi-am reluat locul pe piatra mare de beton iar în stânga mea, chiar lângă picior, Bobiță stătea în poziția ”șezi”, sprijinit în labele din față. Din buzunarul drept al bermudelor turcoaz din fâș, cu plasă și pe care scria cu alb pe cracul stâng ”Los Angeles Lakers” am tras ușor o brichetă transparetă portocalie cu două compartimente pentru gaz și o țigară L&M. Bricheta o luasem la întâmplare de prin casă, iar țigara o furasem dintr-o cutie a milei din plastic, neagră și pe care scria cu litere șterse aurii ”John Player Special”, care era umplută, din când în când cu țigări de tot felul. Era a doua oară când furam o țigară din casă și probabil a treia sau a patra când fumam vreodată. M-am uitat la țigară și am văzut că sub filtru scria cu litere roșii destul de neclare L&M. Am strâns puțin țigara în mână și m-am uitat la filtrul galben-muștar clasic. M-am uitat în stânga și în dreapta cu atenție. Nu mă gândeam că ar fi putut să mă surprindă cineva care mă cunoștea, dar îmi era teamă să nu treacă vreo mașină în care să fie vreun cunoscut care să mă vadă. După ce m-am asigurat că nu vine nimeni, mi-am pus țigara între buze și am aprins-o. Era o liniște deplină, suficientă încât să poți auzi sfârîitul țigării atunci când o aprinzi, cel care lasă senzația unei reușite. Am expirat primul fum și m-am uitat la vârful țigării de unde ieșea un fum care se ridica perfect, la început ca un fum compact după care, când deja ajungea la câțiva centimetri distanță față de vârful țigării pe care îl lăsa în jos, se risipea în mai multe cercuri care în cele din urmă dispăreau în aer. Se întâmpla numai în zilele călduroase și în care vântul nu adia deloc ca țigara să ardă în aer liber așa cum ar fi făcut-o într-un spațiu închis și duminica aceea de 19 iunie era una dintre cele mai arzătoare de la începutul anului. După ce am tras a doua oară din țigară, am expirat fumul către vârful acesteia și am observat cum tutunul ars își schimba culoarea devenind mai aprins și o infimă porțiune din hârtia de țigară avea să se consume în urma expunerii la aer. Am întors capul către Bobiță care era în continuare chiar lângă mine și capul meu era la același nivel cu al lui. Era în continuare cu limba scoasă și respira greu și se uita către garaje: ”Ce faci, bă, Bobiță ? Ia vezi să nu vină cineva, să ne toarne aici că fumăm ! Că tu nu ești fraier, nu ?” i-am spus. Mai trăsesem deja mai multe fumuri din țigară, când am început să-l mângîi cu mâna stângă pe cap și probabil că dacă ne-ar fi văzut cineva din spate ar fi zis că l-am luat pe după umeri pe Bobiță, atât de asemănătoare ca dimensiuni trebuie să se fi văzut corpurile noastre în acea poziție. L-am frecat puțin pe cap, după care mi-am coborât palma în jurul gâtului, acolo unde Bobiță avea ca un guler alb de care îți venea să-l tragi până ce ar fi reacționat în vreun fel. Dar el era un câine care nu ar fi avut niciodată o reacție decât poate dacă i-ai fi făcut vreun rău. L-am apucat de blana groasă din jurul gâtului acolo unde era albă și l-am smotocit destul de puternic înainte și înapoi, în stânga și în dreapta. Am tras un fum din țigară pe care l-am expirat chiar acolo în ”gulerul” lui Bobiță și pentru câteva secunde fumul i se ridică din blană ca și cum Bobiță ar fi luat foc, ceea ce era o imagine destul de amuzantă: ”Bobiță, incendiu ! Chemăm pompierii, Bobiță, că ai luat foc !”, am spus. Cu mâna stângă l-am apucat pe după cap de partea stângă a maxilarului lui, apropiindu-mă, în același timp cu capul care avea să se întâlnească cu al lui aplecat de mâna mea. Mi-am lipit fața de capul lui și atunci am simțit acel miros de maidanez: ”Puți !”, am zis și cam când ajunsesem la jumătatea țigării am observat ca sub bucata de beton pe care stăteam la intrarea în centrala termică și între asfaltul de pe drum era un mușuroi de furnici chiar între picioarele mele. Am încercat să ard cu țigara câteva dintre ele, dar furnicile nu sunt tocmai insectele cele mai bune pe care să le arzi cu jarul de la țigară, pentru că simt din timp gradele ridicate apropiindu-se și fug, fiind destul de greu să le prinzi cu vârful aprins și chiar dacă reușești să le ajungi din urmă, furnica trebuie să stea câteva secunde bune lipită de tutunul arzând ca să moară, ceea ce e destul de greu, dat fiind faptul că aceste insecte se agită în orice situație. În plus, mușuroiul dintre picioarele mele era format din furnici mici, lucru care făcea și mai dificil de prins vreuna sau mai multe. Am renunțat rapid să le mai alerg cu țigara și mi-am văzut în continuare de fumat în timp ce am început să dau flegme peste mușuroi. Furnicile cuprinse de scuipat încercau într-un fel anume să iasă din mediul umed, agitându-și membrele cu o viteză impresionantă, dar fără vreun succes. Am scuipat de câteva ori în același loc, astfel încât acum aproape toată colonia era cuprins de salivă, iar eu aveam între picioare o baltă. Țigara se apropia de filtru, iar Bobiță stătea în continuare nemișcat lângă mine. I-am dus mâna dreaptă către fiecare dintre urechile ciulite și ascuțite și, mai întâi i-am strâns în pumn urechea dreaptă, cea mai apropiată de mine și apoi pe cea stângă. Urechile lui Bobiță erau cele mai călduroase și mai plăcute ghemuri de puf  pe care le-am strâns vreodată în mână. După ce i-am strâns urechea stânga, am ridicat pumnul rămas închis în continuare, dar suficient de puțin strâns astfel încât să-i eliberez urechea prin ridicarea pumnului deasupra capului lui Bobiță, pe care apoi l-am coborât foarte încet printre urechi direct în mijlocul capului: ”Poing!” am zis: ”Poing!, Poing!” am continuat imitând lovituri repetate cu pumnul în capul lui Bobiță, dar abia atingându-l, atât cât să tresară ușor dintr-un reflex amuzant. Am repetat de vreo patru sau cinci ori gestul și după aceea am aruncat mucul de țigară peste flegmele din mușuroiul de furnici peste care am călcat cu talpa piciorului stâng acoperind atât scuipatul, cât și colonia și mucul de țigară și am târșiit laba piciorului înainte și înapoi de două ori înspre garaje și placa de beton pe care stăteam. Mucul de țigară se stinsese complet și rămăsese teșit, balta de flegmă se dusese rămânând în urma ei numai o dâră umedă iar mușuroiul de furnici dispăruse ca și cum nu ar fi existat vreodată acolo. I-am tras din nou capul lui Bobiță și mi-am lipit încă o dată fața de el și mi-am dat seama că mirosul de maidanez nu dispăruse, dar nu mă deranja deloc. Din partea stângă se auzi un motor zgomotos și după câteva secunde apăru și mașina Ford Datsun într-un nor de praf, care viră la stânga înainte de centrala termică, spre locul de unde plecase. M-am ridicat în picioare și Bobiță odată cu mine. Am făcut câțiva pași către dreapta și m-am întors spre el, care stătea în loc și mă urmărea încă de când ne ridicasem de pe placa de beton: ”Hai, Bobiță, ce vrei să faci ?” am zis.
”Vrei să vii în parc, hai să mergem în parc ?” am continuat.
”Hai că nu vii tu în parc, rămăi aici la bloc”, i-am spus și i-am arătat ridicând mâna cu degetul arătător întins pe direcția cu ușa de la alimentară, care era dincolo de garaje:
”Tu rămăi aici la bloc, du-te la pitici ! Hai că ne mai jucăm mai încolo, Bobiță!” am zis și imediat Bobiță a coborât de pe porțiunea de beton de la intrarea în centrală și s-a dus ușor către locul de unde venisem. M-am uitat după el până ce făcu dreapta și dispăru după garaje. M-am întors și am plecat spre parc.

 

La puțin timp după, Bobiță a fost adoptat de către o familie din blocul vecin. Ultima dată când l-am văzut s-a întâmplat a doua zi după ce am scris acest text. Despre Bobiță se crede că are în jur de 22 de ani

Lasă un răspuns

Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>